Ordinary people.

Intotdeauna cand sunt intr-un mijloc de transport comun ma apuca o curiozitate groaznica, ce ma lupt cu ea inca din copilarie. Ma intreb deseori "care e povestea lui/ei?", "de ce e trist/a","e bolnav/a", multe alte intrebari pe care nu ai cum sa le afli. Cu siguranta mai sunt oameni, ca si mine, care se intreaba despre mine. Ceea ce e interesant e ca ii vezi din propria-ti perspectiva; unii oameni au ceva sparkling, unii sunt ciudati, unii asa in lumea lor..
Uitandu-te din exterior vezi ca suntem asa de diferiti, fiecare cu viata lui, cu povestea lui, cu suferinta, cu toate gandurile si chestiile ascunse de lume...dar zambesc de fiecare data cand ma gandesc la punctul comun si acela e... nevoia de iubire!

(People need God!)

Cc:flaviaciuca

Ce bine e sa daruiesti!
Imi place, sa daruiesc cu scopul de a ajuta/ de fi de folos, intr-un fel.

Dupa oarecare vreme ne obijnuim sa tot daruim si e ok, dar persoana respectiva ajunge sa fie bine/ sa nu mai aibe nevoie de noi. Si ne simtim nefolositori; ceea ce e ciudat e ca ne simtim in felul asta.
Ma aflu in mijlocul unei situatii de genu: am ajutat o persoana si acum ma simt asa ranita ca nu mai are nevoie de mine. E hilarious, dar am privit cazul asta si din ochii unor parinti, care isi impresoara puiutul cu tot ceea ce pot ca sa-i creeze un mediu safe; si de fapt maturizarea se produce cand iese din mediul acela safe cu sau fara "bagajul plin de bunatati", primit de la ei.
Ma relationez cu un parinte pentru ca trebuie sa move on, fara resentimentele atunci cand "puiutul" nu mai are nevoie de mine.

Da, trebuie sa invat sa stiu cand sa ajut, cum sa ajut si cand trebuie sa ma retrag.